ARTA EDUCAȚIEI

Pedagogia  este un sistem complex de cunoştinţe care nu poate fi tratat exclusiv după mijloacele ştiinţei, ale filosofiei, ideologiei sau artei. Autorul a identificat două mari stratificări, demarcate prin „obstacole epistemologice": între preştiinţă şi ştiinţă, pe de o parte, între ştiinţă şi metaştiinţă, pe de alta.

Pe lângă această primă departajare pe verticală se face și distincţia dintre arta şi ştiinţa educaţiei.

Etimologic, termenul “artă” sugerează o meserie sau o profesie (lat. „ars, artis" = talent, pricepere, meserie, îndemanare). În pedagogie, cuvântul „artă" se foloseşte, în funcţie de context, ca sinonim pentru îndemanare profesională, tehnologie, meserie şi cunoaştere estetică a faptelor educative.

Arta educației cunoaște trei sensuri: pedagogia artizanală (sau practică), pedagogia artistică (sau estetică) şi pedagogia comprehensivă (sau hermeneutică).

Putem deosebi trei mari direcţii ale „artei educaţiei":

1. în sensul tehnologic, arta şi ştiinţa educaţiei apar ca două referinţe opozabile. Dacă ştiinţa educaţiei

desemnează cunoştinţele obiective şi verificabile, arta cuprinde tehnicile deduse din această

ştiinţă .

2. Sensul estetic rezultă din antiteza cunoaştere conceptuală / cunoaştere intuitivă. Este opoziţia

dintre cunoaşterea adevărului şi cunoaşterea frumosului.

3. Sensul psihologic al artei educaţiei se referă la relaţiile intersubiective dintre educatori şi educaţi, la

mecanismele de proiecţie interpersonală prin empatie, simpatie, comuniune simbolică şi rezonanţă afectivă.

A.    Pedagogia artizanală

Această „artă"consideră educaţia ca o măiestrie, o îndemanare practică sau un meşteşug transmis de la o generaţie la alta. O astfel de pedagogie spontană se caracteriza prin câteva elemente: producţie pe scară mică, eficienţă imediată, păstrarea riguroasă a secretului profesional, încredere desăvarşită în propria metodă, transmitere din tată în fiu.

În prezent, pedagogia artizanală nu se mai bucură de acelaşi prestigiu ca altădată, una dintre cauzele acestui lucru fiind faptul că termenul „artizanal" are conotații depreciative care sugerează o activitate de meşteşugar, de diletant în materie. Pe de altă, profesorii dețin o pregătire specializată şi fundamentată teoretic, încat o abordare artizanală din partea acestora ar fi nepotrivită.

Pedagogia artizanală sugerează şi alte aspecte, deficitare din societate, aducând o abordare mai apropiată de realitate şi o anumită modestie în ceea ce priveşte limitele şi posibilităţile educaţiei. Ea pune accentul pe partea practică a educației, considerând drept esențial momentul desfășurării propriu-zise a procesului instructiv-educativ.

 De asemenea, acest tip de pedagogie pune în evidență unele din valorile tradiţionale ale profesiunii didactice: creaţia spontană, încrederea în metodă, solidaritatea profesională, mândria locală, recursul la înţelepciune.

Termenul de pedagogie practică a fost introdus la inceputul secolului, de Durkheim în Franţa şi Willmann în Germania.

B.     Pedagogia artistică

Cea de a doua variantă a „artei educaţiei" readuce în discuţie antinomia dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea artistică, cele două forme simetrice ale cunoaşterii armonizându-se: educaţia implică în egală măsură o cunoaştere analitică, indirectă şi conceptuală, ştiinţifică, şi o cunoaştere sintetică, directă şi intuitivă, artistică.

Din perspectivă estetică, „arta şi ştiinţa educaţiei" sunt efectul unei confuzii

mascate de un stereotip: este confuzia dintre pedagogie şi obiectul său. Acţiunea educativă angajează formele cunoaşterii sensibile : armonia, frumosul, transcendenţa, comunicarea empatică, sublimarea, fuziunea subiect-obiect, transfigurarea metaforică etc. Dar pedagogia nu este o acţiune, ci

o disciplină normativă consacrată acestei acţiuni: ea poate fi deci cel mult ştiinţa unei arte, deci o estetică a educaţiei. Această abordare estetică este justificată și de faptul că educația are toate caracteristicile unei opere, ale unei creaţii spontane, situaţiile educative fiind ele însele o creaţie perpetuă: ele nu se repetă niciodată identic şi se adaptează mereu persoanelor participante. Mai mult, se poate spune că educaţia nu operează niciodată cu „adevăruri", în sensul limitat pe care îl accept ştiinţa pozitivistă. Ea utilizează mai degrabă categorii ideale, proiecte şi imagini: educaţia este miracol, devenire şi speranţă. Acesta este și motivul pentru care formarea omului se dezvăluie ca o experienţă estetică prin care nu se descoperă un

adevăr preexistent, ci se proiectează o stare de perfecţiune şi armonie. Educatorii nu sunt niciodată indiferenţi şi neutri faţă de „obiectul" lor: din contră, îi atribuie o valoare care transcende caracteristicile lui fizice imanente.

În cultura greacă pedagogia era numită „paideia", acest termen fiind în esenţă o categorie estetică.

Contrar sensului tradiţional al educaţiei, paideia nu se limitează la procesul de instruire conştientă sau la pregătirea tinerilor pentru a se implica social într-o comunităţi. Paideia constă mai degrabă în a da formă însăşi vieţii: considerând fiecare situaţie de viaţă ca un mijloc de a se construi pe sine şi ca o parte a unui proces mai vast de conversiune a faptelor în valori, a procedeului în scop, a speranţelor şi proiectelor în rezultate. Studiile mai noi au intărit această interpretare, ajungând la o exagerare: proiectele de lecţii au devenit adevărate scenarii didactice. Ca şi la teatru, însă, „publicul" nu este niciodată acelaşi: elevii sunt diferiţi de la o „stagiune" la alta şi chiar de la o „reprezentaţie" la alta. La rândul său, profesorul-actor are de fiecare dată o altă prestaţie, de la un spectacol la altul, mijloacele sale expresive sunt tot mai variate.

Fără public, fără participarea elevilor, interacţiunea profesor-elev s-ar deregla. La fel ca şi în teatru, unde cunoştinţele teoretice despre ştiinţa interpretării sau indicaţiile regizorului nu sunt

suficiente, tot aşa şi în predare nu este de ajuns să cunoaştem psihologia copilului sau regulile ideale ale metodei: aceste precepte trebuie însufleţite, trebuie completate de arta dedublării didactice.

Profesorul nu este, totuşi, o vedetă. El işi asociază auditoriul care, adeseori, îi completează şi sancţionează

replicile. Predarea este o comunicare reversibilă în care rolul elevului este complementar rolului profesorului. Elevul se proiectează şi el într-un rol; el acceptă o convenţie instituţională şi regulile vieţii şcolare.

Pedagogia comprehensivă

Unul dintre obstacolele epistemologice ale ştiinţelor umane este aspiraţia la integralitate. Această viziune globală a omului este revendicată de fiecare ştiinţă umană în parte: pornind de la studiul unor fenomene particulare (viaţa psihică, relaţiile sociale, limbajul), psihologia, sociologia şi lingvistica ne propun, fiecare, propria sa versiune a „omului total".

În cazul pedagogiei, care şi ea revendică un „obiect" vast, extrem de complex, dilemma insurmontabilă este dacă putem avea acces la totalitate cu mijloacele tradiţionale ale ştiinţei. Pentru a depăşi acest obstacol, unii autori au propus un hibrid epistemologic care să înglobeze atât cunoaşterea faptelor, cât şi înţelegerea semnificaţiei de ansamblu.

Acest mod de cunoaştere se apropie de cea de a treia semnificaţie a „artei educaţiei", sensul psihologic, interpersonal şi hermeneutic. Este arta de a înţelege motivaţia şi maniera de

a fi a partenerilor, prin dinamică eu-celălalt, proiecţie interpersonală şi empatie. Este arta de a se transpune în personalitatea elevilor, de a le sesiza aspiraţiile şi problemele, arta de a trata pe ceilalţi nu ca „obiecte" pasive, ci ca subiecţi şi coparticipanţi la opera pedagogică.

În concluzie, atunci când caracterizăm un elev nu trebuie să ne bazăm pe produsele sale anterioare nici pe mediul social din care provine, ci pe descrierea precisă a comportamentului său şi a conduitei sale, dar şi pe situaţiile în care se manifestă acest comportament şi această conduită, specificul acelei situaţii. Pentru realizarea acestor lucruri profesorul trebuie să-și pună în evidență abilitățile de cadru didactic eficient, ceea ce implică și argumentează ideea că pedagogia este o artă.